Capitolul 1.
Arhipelagul Celor Trei Insule
Aflați sub pavăza Pietrei Soarelui, westmarienii și
estmarienii au trăit liniștiți secole la rând
în Arhipelagul Celor Trei Insule de la capătul Islandisiei. Prosperitatea
lor a stat sub semnul acestei pietre care le indica minerilor cele mai mari
zăcăminte metalifere din măruntaiele munților Westfaliei. După ce și-au pierdut
piatra prețioasă, scopul lor a fost să o regăsească cu ajutorul Înțelepților și
a ucenicilor săi. Călăuză le-a fost și continuă să le fie Cronicile Înțelepților, o istorie vie pe care o scriu toți
Înțelepții. În felul acesta descoperirile lor se transmit mai departe celor
aleși care vor deveni într-o zi Înțelepți.
În Arhipelagul Celor Trei Insule, din
sud-vestul planetei Islandisia, își duc viața două popoare: westmarienii, pe
insula cu acelașii nume și estmarienii pe insula soră. Un al treilea popor se
spune că ar trăi în Insula Rombia, micuța insulă situată între mai marile
Westfalia și Estfalia. Aceștia din urmă nu sunt văzuți pentru că ar trăi într-o
lume subacvatică pe care nimeni n-a observat-o vreodată. Din Cronici se știe că
odată cu pierderea Pietrei Soarelui rombienii au fost primii care au trecut sub
vrăjile Magilor Negrii din Insula Neagră. Se spune că până atunci acești
rombieni tot pe lângă apă își duceau viața, fiind pescari iscusiți.
Pe prima insulă, Westmaria, muntoasă și
accidentată, locuiesc westmarienii, oameni harnici și puternici care se ocupă cu mineritul. Aurul, argintul, cuarțul, nichelul și fierul extras din Munții
Minelor a fost vândut pe toate insulele de-a lungul timpului. Cele două porturi ale lor au încărcat zeci și sute de corăbii cu aceste resurse sau chiar nacelele
baloanelor care brăzdau cerul tocmai din Țara lui Vlad. Cu aceste bogății și-au
ridicat patru așezări mari cu case din piatră. Pe lângă aceste bogății, minerii
westmarieni scoteau, cu ajutorul Pietrei Soarelui, și o serie de pietre
prețioase apreciate mai ales de înțelepți și magi care le căutau pentru puterea mărită pe care o căpătau în preajma
acestora. Renumite erau zăcămintele de agat, ametist și onix. Practic, niciun
înțelept sau mag nu concepe să pornească la drum fără aceste pietre prețioase. Un
sistem de canioane și chei străbat munții fragmentându-i intens asigurând
legătura între diverse părți ale insulei. Și aici, ca pe întreg arhipelagul, arborii de foc crează un
peisaj fantastic noapte de noapte. Luminițele albastre se pot urmări până pe
cele mai înalte piscuri ale Munților Westmarieni. Se spune că și navigatorii
pricepuți și neînfricați din Ținuturile Apropiate și cei din Țara lui Krost se folosesc de luminile
acestor arbori fascinanți pe care-i compară cu niște faruri în nopțile
cețoase atunci când se apropie de aceste țărmuri.
Pe a doua insulă, Estmaria, trăiesc estmarienii, niște agricultori desăvârșiți care cunosc foarte bine semnele
cerului, ale vremii și ale timpului. Întinsele șesuri ale estmarienilor sunt atât de mănoase
încât hrăneau din belșug atât westmarienii, peste cinci milioane de suflete, cât
și estmarienii, cam tot pe atâta. Căsuțele estmarienilor ridicate din lut sunt joase și viu colorate. Sunt concentrate în satele și orășelele presărate pe marginea Estmariei și în lungul fluviilor Good și Molcom. Peisajul, mai puțin spectaculos decât pe Westmaria, devine de vis
odată cu lăsarea serii când arborii de
foc transformă totul într-un basm, atât locurile cât și oamenii dându-le o aură de
mister. Estmarienii plantează arborii de foc peste tot: pe lângă
case, delimitând proprietățile, pe terenuri întinse și pe dealurile din nord.
Nimeni nu mai
știe de câtă vreme s-a abătut asupra lor puterea vrăjilor magilor negri. Unii
spuneau că odată cu pierderea Pietrei Soarelui au sărăcit și niciodată n-au mai
ajuns la strălucirea pe care au avut-o în Evul Trecut Arhipelagul Celor Trei
Insule. Alții vorbeau de o trădare...Poate Înțelepții să fi consemnat ceva în Cronicile lor, dar nici asta nu se mai
știe cu exactitate. Cert este că Piatra Soarelui avea calități unice care
indica pe orice hartă a arhipelagului unde se găsesc cele mai mari filoane și cele mai importante zăcăminte de argint
(în mineralul proustit), de cuarț, de obsidianul fulg de nea sau de granitul
Rapakivi. Exporturile au scăzut an de an iar sărăcia lor a crescut cu trecerea
timpului. Cu toții se chinuiau de pe o zi pe alta, unii în agricultură, alții
obecăind în minele din munții Westfaliei. Și soarele lumina mai slab
arhipelagul din cauza cețurilor care rar se mai ridicau în văzduh.
Singurii care nu
și-au pierdut speranța continuau să fie copiii arhipelagului și înțeleptul
Goreh. În zilele frumoase, de dimineața până la amiază, bătrânul Goreh era
profesorul celor mai mici locuitori din Estfalia sau Westfalia. Obișnuia să le
vorbească despre trecutul Islandisiei dar și despre celelalte „lumi” care
există mai aproape sau mai departe de arhipelagul lor. Venea zilnic cu un braț
de cărți groase din care citea alături de băieți și fete. Din totdeauna în
centrul micuței așezări, Esport, se afla un amfiteatru săpat în calcar și amenajat de primii înțelepții. Așa se
face că doar în prezența bătrânului Goreh zidurile galbene prindeau viață de
fiecare dată când lecțiile începeau. În acea zi le vorbea despre barbarii și
magii negrii care au lăsat urme și prin arhipelagul lor.
- Creatorul acestei lumi a avut grijă de noi încă de la început dăruindu-ne câte o piatră prețioasă. Piatra Soarelui, alături de celelalte, asigură un echilibru pe Islandisia.
-Și acum dacă noi nu mai avem Piatra, nu ne mai păzește nimeni? vru să se convingă o fetiță cu părul scurt, Emilia.
-Barbarii ne-au luat doar Piatra. Spiritul acestei pietre este cu adevărat important pentru noi. Acesta a rămas și va rămâne alături de noi. Magii Negrii se folosesc de forța Pietrei doar pentru a-și mări puterile. Și chiar și le-au mărit. Vedem și simțim acest lucru: minerii noștri se chinuie în munți, estmarienii muncesc din greu căci soarele nu mai ajunge la noi din cauza norilor și a cețurilor, iar rombienii ...Cine știe pe unde mai sunt și rombienii, că nu i-a mai zărit nimeni de zeci de ani. Casele lor sunt părăsite.
- Dar
barbarii ăștia de care tot auzim, cine sunt? întrebă o fetiță uitându-se cu niște ochi albaștrii și limpezi la bătrân.
- În
Cronici se vorbește despre ei ca despre niște renegați. Sunt oameni ca și noi,
dar s-au lepădat de poporul și de credința lor. Sunt și din Arhipelagul nostru
și din Țărmurile Apropiate și din Țara lui Krost…Nu au fost mulțumiți cu
rânduiala noastră și au fugit. Întotdeauna au existat și oameni din aceștia:
lași, mândri și nemulțumiți.
- Sunt
mai puternici decât noi? vru să știe un băiat îmbrăcat cu o cămașă în carouri
și pantaloni scurți care mânuia o sabie în aer. Bătrânul privi mirat la
pistruii băiatului și-i răspunse:
- Doar
mai răi. S-au aliat cu magii negri și fac mult rău oamenilor. În Cronici există
multe relatări despre vrăjile pe care le
fac pe apă și pe uscat, în aer și sub pământ! Uitați aici! indică el cu toiagul
un punct de pe harta murală din piatră. Una din bătăliile pe care înaintașii
noștri au purtat-o cu armata barbarilor. Au mai fost și aici, la Westpoint, pe
apă și în Estmaria la Interon! Este plină istoria noastră de lupte pe care
le-am purtat cu barbarii pentru apărarea arhipelagului.
- Istoria
cine-o face, Înțeleptule? vru să afle cel ales deja Ucenic.
- Istoria
o facem noi toți prin faptele noastre. Au făcut-o și înaintașii noștri de când
existăm pe aceste meleaguri. Înțelepții o scriu în Cronici, iar voi trebuie să
o învățați. Datoria noastră este...
- ...să
apărăm arhipelagul de magii negri și de barbari! îl completară în cor copii din
jurul bătrânului.
- Să
nu uitați asta niciodată! Spunând acestea, Goreh indică cu bastonul său lung și
subțire insula proiectată pe zidul din spatele său. Aici sunt urme ale Evului Trecut,
urme pe care fiecare dintre noi ar trebui să le caute măcar odată în viață asta
scurtă a noastră. Pe harta pietrificată din spatele bătrânului se puteau vedea,
în detaliu și în relief, insulele ce formează Arhipelagul Celor Trei Insule:
relieful muntos, terasat pe latura răsăriteană, cu așezări săpate în piatră de
pe Westmaria, terenurile agricole verzi și netede de pe Estmaria, cu cele două
fluvii care curg de-a lungul insulei spre Marea Interioară. Iar în centru,
enigmatică Insula Rombia pe care se observă doar un munte mare și un lac în
centru, legendarul Lac Fără Fund.
- Se
spune că prin acest lac poți ajunge la rombieni și la lumea lor subacvatică,
vorbi Ucenicul.
Bătrânul vru să spună ceva dar se
limită la a-l privi îngrijorat apoi își
ridică privirea spre cer. Nori negri se adunau pe cerul luminat de un soare
roșu îndepărtat.
- O
să plouă. Mergeți acasă. De mâine Mihnea, învățătorul vostru o să vă povestească despre Ținuturile de Gheață și despre Ținuturile Îndepărtate. Goreh atinse
ușor cu bastonul peretele și acesta deveni un zid oarecare.
Cel
căruia i se spunea Înțeleptul, era decanul de vârstă al celor din Arhipelag. La
cei 75 de ani, Goreh studiase și scrisese ultimele Cronici ale Înțelepților din
acele ținuturi. Cine nu-l cunoaște și îl vede așa scund și îndesat, cu o fața
rotundă și veselă nu ar fi dat două parale pe el. Însă când ridică toiagul spre
cer și rostește o formulă, doar de el știută, toți înlemneau. Când avea timp se
întâlnea cu acești copii pentru a le împărtăși cunoștințe despre trecutul lor.
Avea și o bibliotecă vastă în care fiecare dintre înțelepții ultimilor 2000 de
ani au adăugat informații despre lumea lor trecută și prezentă. Biblioteca
conținea Cronicile Înțelepților plus
o serie de cărți vechi de dinaintea blestemelor. Nimeni nu știa unde sunt
ținute aceste cărți. Oamenii locului nici nu erau interesați de aceste cărți
„vechi și groase” în care ei nu vedeau decât niște foi îngălbenite fără nici un
cuvânt în ele. Magii negrii însă ar fi dat orice să le poată avea. Copiii își
mai aruncau privirea în ele, dar nici atunci nu vedeau decât aceleași pagini
vechi și goale. Doar când cel numit Apă-de-Ploaie a deschis și el una din cărți
s-au așternut cuminți rând după rând cuvintele și desenele greu de înțeles pe
acele pagini. De atunci toți știu că Apă-de-Ploaie este Ucenic.
Din
înaltul cerului, un dragon cu solzi cenuși și aripi albastre începea să scoată
niște sunete pe care Înțeleptul le înțelegea perfect: urma să aterizeze. Goreh
își ridică din nou privirea spre cer și un zâmbet larg îi apăru pe buze.
- Hai,
coboară! La tine mă gândeam, Drops. Îi făcu semn cu mâna iar dragonul coborî și
mai iute. Se opri brusc cu aripile larg desfăcute chiar în fața bătrânului.
Cicatricea de pe aripa stângă se putea observa doar de aproape. De câte ori o
vedea, Goreh își amintea de ziua în care l-a salvat pe Drops dintr-o încleștare
cu acvilele santinelă de pe Țărmurile Apropiate. Din acea zi, cei doi au
devenit prieteni iar dragonul cu aripile albastre nu a uitat niciodată că este
în viață datorită Înțeleptului. Între cei doi s-a stabilit atunci o legătură
care dăinuie de peste 20 de ani.
- Bine
te-am găsit, Înțeleptule. Văd că ai terminat cu școala pe azi. Ce mai faci?...
- Ce
să fac prietene... Mă pregătesc de drum. Plec cu Ucenicul meu așa cum au făcut
toți înțelepții. A venit rândul meu să plec. Îmi vine greu să mă despart de
locurile astea, dar e vremea! Trebuie să-mi desăvârșesc și eu formarea asta de
Înțelept. Doar așa pot deveni Mag Alb.
- Mda,
o să-ți duc dorul, prietene drag.
- Uite,
corabia este gata. A fost reconstruită după planurile Înțelepților. Lemnul pe
care mi l-au trimis cei din Țara lui Krost a fost cel mai potrivit pentru
ambarcațiunea noastră. Acum chiar mă încumet să pornesc din nou pe Mările Mărginașe și
chiar pe Oceanul cel Mare.
- Mi-am
aruncat și eu privirea de sus în golf. I-am văzut pe meșterii din Țara lui
Krost lucrând la corabie. Nu-i mare, dar sigur este rezistentă. Te asigur că
respectă întocmai planurile inițiale. Parcă-l zăresc pe „Viteazul mărilor”
spintecând valurile și corăbiile barbarilor pe mările Islandisiei! Înțeleptul
zâmbi, dar nu spuse nimic.
- Așa
voi face prietene.
Din căsuța joasă, acoperită cu un
strat gros de mușchi, își făcu apariția un copil cu o carte în mână. Blond, cu
părul pe umeri, privea prietenește la dragonul care mesteca satisfăcut câteva
frunze de smochin pitic din curtea Înțeleptului.
- La
noapte plecăm. Evităm în felul acesta rechinii negri și luăm un avans
considerabil în fața lor. Să nu uiți nimic din ce ți-am spus să iei în tolbă,
Ucenicule.
- Am
verificat de două ori, Înțeleptule. Am pus tot, răspunse emoționat. „Busola din rodocrozit este pregătită,
fluierul din os de delfin l-am pus, Atlasul neterminat este în husa sa, Jurnalul
de bord al Înțeleptului este la locul lui, cutia cu pietre prețioase am
verificat-o chiar acum, iar sacul cu leacuri este încă la bătrânul Goreh ...”,
medită copilul.
- Nopți
frumoase ca pe Westmaria nu cred că mai există undeva pe lumea asta. Felinarele
copacilor de foc sunt fascinante. Am mai făcut călătorii, dar de fiecare dată
când văd Westmaria noaptea, în lumina roșiatică a Lunii și totul reflectat în
oglinda Mărilor Mărginașe, îmi dau seama că nimic nu se compară cu lumea
noastră! Ține minte imaginea asta, Ucenicule, că n-ai s-o mai vezi multă vreme!
Cu aceste cuvinte, cei doi s-au despărțit de țărmurile atât de dragi ale
Arhipelagului Celor Trei Insule. Bătrânul privind melancolic spre luminițele ce
se stingeau treptat în urmă, iar Ucenicul privind spre stelele din fața lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu