Pisicuța Ira

De azi intră în scenă pisicuța Ira. Așa se numește următoarea povestire pe care o scriu perioada asta. Va fi o continuare a Anticariatului domnului Clauss. De data aceasta, maleficul domn Clauss apelează la o pisicuță pentru a atrage potențiale victime în anticariatul său. Din fericire sau nefericire acest om ciudat a ajuns într-o fază avansată de îmbătrânire. Dacă nu găsește urgent o formulă pentru a mai face rost de câțiva ani, va trebui să-și ia adio de la această viață. Salvarea pare să vină de la pisicuța Ira.
De unde numele acesta? Ei bine, Ira a fost prima pisicuță pe care am atins-o în viața mea. Nu cred că aveam mai mult de 4-5 ani când am îndrăznit să pun mâna pe blana tărcată a acelei pisicuțe blânde. Parc-o văd: neagră cu pete cărămizii pe spate și pe cap.
În această povestire Ira are un rol foarte important. O să vedeți. sper ca la 1 octombrie a.c. să fie gata.

A apărut ISLANDISIA

De azi, 14 decembrie 2016, a apărut pe Google Play si Google Carti ultima mea carte: Islandisia.
Cartea poate fi achiziționată de aici:

Capitolul 3 - Arhipelagul Dragonilor

Capitolul 3 - Arhipelagul Dragonilor

Una dintre cele mai bizare insule din întreaga Islandisie este această insulă a Dragonilor. Locuitorii acestor insule, piticii, au îmblânzit dragonii și le-au învățat limba. Au reușit să-i atragă de partea lor și astfel să fie protejați de alte popoare. Iscusiți șlefuitori de diamante, piticii, sunt recunoscuți și apreciați în toate țările. Sunt protejați de Piatra Lunii pe care tot ei au desăvârșit-o în trecutul îndepărtat. Își iubesc semenele ca nimeni alții. Toată viața lor o dedică soțiilor, fiicelor și mamelor.

Secole la rând renumele Pietrei Lunii a devenit cunoscut pe toată Islandisia: piatra dorințelor împlinite. Se spune că în prezența acestei pietre dorințele se împlinesc!

Din Cronicile Înțelepților

A mai trecut un timp fără ca prezența lor pe mare să fie tulburată de vreo forță străină. Ucenicul petrecea mare parte din orele dimineții studiind Cronicile Înțelepților. Citea fără întrerupere zeci de pagini și simțea cum ceva se transformă în interiorul său. Formulele magice, la început, i se păreau imposibil de pronunțat darămite să le mai și învețe. Goreh îl privea distrat cu coada ochiului și se amuza în sinea lui cum se chinuia tânărul de lângă el. Își aminti de începuturile sale când și el se îndoia de puterea sa de memorare. Pe atunci umbla cu Înțeleptul Senectos prin Țara lui Vlad și prin Țara lui Krost. Își amintea și acum primele formule pe care le-a exersat când au fost atacați de rechinii negri în apropierea Țărmurilor Îndepărtate sau de lupta lui Senectos cu Uriașii de Gheață când a rămas și el singur…Dar a scăpat el și de atunci Înțeleptul său i-a devenit cel mai bun prieten chiar dacă nu mai are un chip și un trup ca înainte. Ușor, ușor, formulele erau pronunțate mai lesnicios și jucându-se cu acestea, Ucenicul scotea din apa mării vreo 10 pești, chema și discuta cu albatroșii gri, sufla un vânt puternic în pânze și chiar îl ameți pe Înțelept, fără ca acesta să-și dea seama de cauză. Când se plictisea de exercițiile cu formulele salvatoare, Ucenicul citea cărțile de căpătâi pe care orice ucenic trebuie să le cunoască. Ajunsese să le citească, așa cum o făcea adesea și bătrânul Goreh, de la distanță, fără să le atingă, căci aceste cărți nu pot fi scoase din biblioteca Înțeleptului!

Timpul se scurgea liniștit și cărțile studiate de Ucenic creșteau ca număr. La rândul său, Înțeleptul petrecea ore în șir meditând și „discutând” cu prietenul său imaginar, Senectos. Copilul îl vedea liniștit cu ochii închiși, gesticulând de parcă ar da explicații unei persoane nevăzute, apoi stând nemișcat de parcă ar asculta cu mare atenție un mesaj sau ceva asemănător. Nu-l deranja pentru că știa că discută cu prietenul imaginar și că o face spre binele lor.

- Despre Insula Dragonilor n-am găsit mare lucru aici, Înțeleptule.

-  Nu prea ne-au dus corăbiile sau dragonii pe aceste meleaguri. Ai văzut și tu, sunt destul de reci acești pitici. În trecut, când aveam agat, ametist și onix veneau ei la noi călare pe dragonii lor...

-  Măcar sunt prietenoși, asta am citit pe aici.

-  Dragonii da, sunt. Omuleții mai puțin. Ai să-i vezi în curând. Apropo, cât mai ai de studiat din Cronici?

-  Am terminat secolul V.

-  Este bine. Atunci vom mări viteza și vom ajunge dimineață în preajma arhipelagului lor. Și ei ne vor lua pe sus!

Dimineața următoare erau deja în aer. Dragonii îi luaseră pe sus, cu tot cu corăbioara lor! De la înălțimea zborului dragonilor, Ucenicul admiră Castelul Dragonilor și casele suspendate în aer. Citise despre aceste case aeriene, dar nu și le putea imagina atât de caraghioase. „Niște ciuperci uriașe care plutesc. N-am mai văzut așa ceva. Îmi este dor de casele noastre de pe Westmaria construite pe pământ. Nu văd pe nimeni pe aici.”

-                  Oare unde sunt piticii?

-  Chiar în jurul nostru, răspunse Înțeleptul arătând cu toiagul spre ciupercile care se tot strângeau în jurul lor. O să apară imediat căpetenia lor!

Pe nesimțite cei doi au aterizat lin pe solul drept și negru al insulei. De jur împrejur s-au ivit câteva zeci de ciuperci care i-au însoțit de-a lungul „zborului”. Dintr-o astfel de ciupercă, roșie și ceva mai strălucitoare, și-a făcut apariția un pitic. Nu-i ajungea Ucenicului nici măcar până la umăr. Părea un copil bătrân, cu o uniformă neagră lucitoare.

-  Marcovsky este numele meu! Vorbi tare și răspicat piticul. Vreau să mă asigur de bunele voastre intenții înainte de a începe o discuție oficială!

-  Sunt Înțeleptul din Cele Trei Insule iar acesta este Ucenicul meu! Am venit cu gânduri bune pe Insula Dragonilor. Numele meu este Goreh iar pe ucenic îl cheamă Apă-de-Ploaie. Marcovsky îi privi pătrunzător preț de câteva clipe apoi continuă pe un ton ceva mai pașnic.

-  Va trebui să mă urmați. Pe aici, vă rog. Spunând acestea le indică o ciupercă galbenă care plutea la două palme deasupra solului. Intrară fără să mai spună un cuvânt. Se așteptau la o cameră circulară de câțiva metri. Odată ușa închisă în spatele lor, o nouă lume se înfățișă în față.

-  Aici trăiește familia mea. Tot ce vedeți în jurul vostru este al meu. Tot! Și pământurile acestea cultivate, și casele acelea mici, și pădurile acelea îndepărtate, și zmeiele alea viu colorate pe care copii noștri încearcă să le înalțe. Chiar și râul de colo care curge în apropierea caselor, da acela cu malurile joase, este tot al meu. Aceasta este lumea mea și a familiei mele!

-  Dar e fantastic! Cine-ar fi crezut una ca asta? se minună Ucenicul.

-  Suntem primii care ajungem aici, domnule Marcovsky. Suntem fascinați de ceea ce aveți dumneavoastră aici. Noi știam doar de căsuțe acele plutitoare care ...

-  Acelea sunt doar de fațadă! îl întrerupse brusc piticul pe Goreh. Aceasta este lumea noastră. Iar acum voi sunteți ...cum să vă zic? Oaspeții mei? Este prea mult spus. Pe fața piticului își făcu apariția un rânjet discret iar privirea aceea pătrunzătoare deveni deodată tăioasă. Vreau să știu exact ce căutați aici.

Bătrânul Goreh îi povesti piticului istoria sa și a poporului său dar Marcovsky nu părea deloc impresionat. În lumea celor din Ținutul Dragonilor spațiul era singurul care conta. Acum că el, piticul milităros, a dat de acești nefericiți nu poate fi decât un prilej de expansiune pentru lumea lui! Calculă în gând rapid cum ar trebui să procedeze apoi vorbi grav:

-  Din lumea mea n-aveți cum să scăpați, așa cu una cu două! Va trebui să plătiți dacă vreți să mergeți mai departe!

Abia acum își aminti Înțeleptul de sfaturile prietenului imaginar. „Sub nicio formă să nu intri în casele piticilor. Lumea lor este necunoscută. Nimeni nu i-a dat de cap! Ferește-te de pitici!” îl avertizase în una din zile Senectos. Ucenicul nu știa ce să mai creadă. Pe de-o parte lumea aceasta fantastică, pe de altă parte o altă lume de fațadă „afară”, iar el și Înțeleptul prinși într-o cursă a piticului cel rău. Acum i se păreau toate hidoase ca într-un vis ce devine coșmar. Chiar avu senzația că totul este fals în jurul lui. „O fi și asta o vrajă de-a magilor negri care au aflat de călătoria noastră! Cum e posibil așa ceva?” Pe fața bătrânului Goreh citi o mare deznădejde. Încercase să cheme ajutoare dar se pare că nici gândurile lui puternice nu au putut trece de limitele acestei lumi ciudate.

Din îndepărtatele ținuturi ale lumii lui Marcovsky se iveau pe cer puncte jucăușe și sunete care deveneau tot mai clare. Veneau grupuri de copii gălăgioși cocoțați pe spinările solzoase ale dragonilor blânzi. Ceva mai în urmă soseau alți dragoni încălecați de femei pitice gătite în rochii multicolore. Gălăgioase și neastâmpărate, alături de flamurile prinse de coada dragonilor, creau un tablou viu pe cerul senin al acelui ținut. Când au observat că Marcovsky este cu cineva s-au oprit preț de câteva momente din vociferări, apoi au început iar.

- Aceștia de unde au sosit, Marco? Întrebă una din doamnele care tocmai cobora de pe un dragon înzorzonat cu panglici mov.

- Ehei, sunt din Arhipelagul Celor Trei Insule! Și caută să distrugă vraja magilor negri. Se pare că aceștia i-au subjugat cu una din vrăjile lor periculoase...Prea multe nu știu nici eu.

- Important este că ai dat tu primul de ei, dragule!

- Da, Netty. Ceva tot vom obține de la ei. Sau cel puțin de la unul din ei, nu crezi?

- Cu siguranță, Marco. Noi mergem să mâncăm ceva că nu mai putem...

- Vă ajung din urmă, doamnelor! le strigă dând energic din mâini sale mici.

De pe un alt dragon sări iute o fetiță învăluită într-o pelerină bleu. Privea mirată la cei doi musafiri. Se apropie de Ucenic și îl privi drept în ochi.

- Cum te cheamă? vru ea să știe.

- Nelly, am treabă cu oaspeții mei. Vrei să mă lași...

- Tată, vreau să am și eu un prieten. Atâta tot. N-ai decât să discuți cu cel bătrân. Eu vreau să-mi fac un prieten și atâta tot. Cel puțin așa mi-ai promis după ce m-am despărțit de Vass, nu?

-Era altceva...

- Nu era nimic, tată. Tu ți-ai imaginat că este ceva între noi, atâta tot. Iar acum vreau să discut și eu cu cineva, atâta tot! Te rog, lasă-mă să discut cu el.

- Bine, draga mea. Discutați.

Luat de mână, Ucenicul porni spre copacul pe care Netty îl indica cu capul ei mic și blond.

-Știi, de mult doream să discut și cu altcineva decât cu băieții ăștia de aici. Nici unul nu este serios în relațiile cu domnișoarele pitice! Toți se gândesc la spații. Nu știu ce vor să facă cu atâta spațiu! Uneori chiar mă întreb cât se pot întinde cu spațiul ăsta?

Pitica se așeză pe iarba moale de lângă copac iar Ucenicul o imită. Îl căută din priviri pe Goreh. Se îndepărta de ei împreună cu Marcovsky spre o pădurice deasă.

- Spune-mi cum te cheamă și de unde vii?

- Apă-de-Ploaie este numele meu.

- Ce-i cu numele ăstă? N-am auzit să mai aibă cineva un asemenea nume. Apă-de-Ploaie! Râse vesel atât de tare încât Marcovsky se întoarse spre ei cu o mână ridicată.

- Doar râdeam, atâta tot, vorbi încet cu fața spre tatăl său.

- Când m-a născut mama mea ploua cu găleata. De atunci ploia este prietena mea.

- Și de unde vii? Întrebă amuzată Nelly.

- Din Cele Trei Insule, un arhipelag în emisfera sudică, în partea de sud-est a planetei.

- Am auzit ceva de Cele Trei Insule. Nu cumva de acolo provin globurile de foc?

- Ba da!

- Vezi! Am știut eu ceva. Spune-mi cum se îmbracă acolo fetele, domnișoarele, doamnele?

- Păi cum să se îmbrace...

- Adică poartă ceva așa mai special, cum am eu de exemplu?

- Chiar așa de ...elegante... n-am văzut niciodată pe nimeni, să știi.

- Câți ani ai, Apă-de-Ploaie?

- Hm, când am plecat din Westmaria, aveam aproape 9 ani. Nici nu mai știu de când suntem plecați.

- Ha, ha, ha! Habar n-ai că ai petrecut 5 ani pe drumuri. Da, acum ai 14 ani! Și cine știe câți o să mai ai când ai să pleci de aici! Ha, ha, ha! Uită-te în oglinda asta, Apă-de-Ploaie! Nu se mai privise de mult într-o oglindă. Se știa cu chipul acela de copil de 8 ani și jumătate. Acum când privea la oglinjoara fetei își dădu seama că au trecut ceva ani de la plecarea lor. Cu siguranță avea 14 ani. „Și doar mi-a spus Înțeleptul că timpul se va scurge altfel pentru noi! De ce mă mir?” medită el. Lângă ei ateriză lin un dragon care aștepta parcă ordine de la Netty. Plin de eșarfe roz și marsala, dragonul părea o jucărie nevinovată dar la scară uriașă. Avea privirea blândă deși gura lungă scotea niște firicele de fum negru printre colții albi care ieșeau la lumină.

- Na hord nimuris. Su na homm! Dragonul porni iute spre casele din spatele copacului. I-am spus că mă descurc. S-a dus.

- Voi cu ce vă ocupați aici. Nu prea văd oameni...

- Bărbații muncesc. Cred că știi că sunt cei mai buni șlefuitori de diamante! Doar noi, domnișoarele și doamnele, suntem răsfățate de bărbații, tații sau soții noștri.

- Înțeleg...am auzit de măiestria piticilor în șlefuirea pietrelor prețioase, sigur că am auzit. Mă întrebam cum de aveți această lume...Nici acum nu înțeleg cum este posibil așa ceva. Din exterior totul pare atât de natural și totuși este ceva nemaipomenit, zău! Cum reușiți să creați această lume în ...ciupercuțele astea?

- Sinceră să fiu nici eu nu înțeleg pe de-a-ntregul tot ce se întâmplă. Dar ce contează că magii aceia i-au învățat pe bărbații noștri cum se construiesc aceste lumi din moment ce avem cam de toate aici? Nici nu cred că mai interesează pe cineva!

- Vrei să spui că niște magi v-au creat această lume?

- Da, în urmă cu mult timp. Atunci au venit la noi magii aceia în pelerine negre. Căutau diamante șlefuite de piticii noștri. Știau și ei de talentul nostru.

- Și ce s-a mai întâmplat?

- Ne-au propus un târg: noi să le dăm Piatra Lunii, iar ei să ne făurească această lume. Prea multe nici eu nu știu, dar ce contează? Spune-mi mai bine ...

Ucenicul n-o mai auzea. În mintea lui se făceau acum o mulțime de corelații. Începea să pună informațiile acestea cap la cap pentru a înțelege mai bine ce s-a întâmplat. „Deci magii negri au ajuns aici acum mulți ani. Au creat o vrajă prin care piticii pot trăi în altă lume, paralelă cu cea reală, de „afară”. În contul acestei vrăji au primit Piatra Lunii iar forța lor a crescut. Ah, ce proști am fost! Unde ești Înțeleptule?”

„Fugi repede din preajma lui Marcovsky! Fugi spre capătul râului acela molcom!” auzi el îndemnul Înțeleptului.

„Dar unde ești, Înțeleptule? Unde ești că nu te văd?”

„Aruncă-te în apa râului și înoată spre ostrovul acela împădurit. Hai Înțeleptul meu!”

Ucenicul nu mai îndrăzni să mai spună niciun cuvânt. Respectă întocmai indicațiile bătrânului și nu se mai opri decât pe ostrovul cela umbros. Respiră greoi și privi pe malul celălalt. Piticii se agitau iar în jurul lor, se adunau tot mai mulți dragoni cu creste roșii. Cred că-s nervoși cu toții acum.

„În adâncul păduricii vei găsi un arbore scorburos. Intră în scorbura aceea rece și ai scăpat, Înțeleptul meu.” Din glasul lui Goreh simțea că pericolul nu trecuse încă. Cel puțin pentru el. Ucenicul se rugă în gând să nu se fi întâmplat vreo tragedie cu Înțeleptul Goreh. Când în sfârșit se apropia de acel trunchi de copac uriaș văzu deasupra sa trei dragoni furioși cu ochii scoși din orbite și solzii sculați pe spinări. Roiau deasupra sa pregătindu-se de atacul final. În ghearele unuia dintre ei se zbătea Goreh. Avea pielea sfârtecată de tăișul ghearelor zburătoarelor. Urme de sânge se găseau pe spatele și pe picioarele bătrânului. Zburau în cercuri mari deasupra ostrovului așteptându-l pe militărosul pitic. I se auzea glasul strident:

-Așteptați-mă nătărăilor! Acum ajung la voi!

„Intră mai repede în scorbură, Ucenicule!”

Sări cu capul înainte în momentul în care o plasă se îndrepta asupra-i. O simți pe picioare chiar când se izbi cu putere de peretele rece al scorburii. Văzu și o mulțime de săgeți care se blocau într-un zid invizibil chiar în fața sa. Scorbura aceia parcă îl îmbrățisă. Ucenicul se simți contopit cu trupul copacului. „Nu poate fi decât spiritul acestui ținut!”

-  Da, Ucenicule, drept grăiești. Eu sunt Spiritul Pietrei Lunii! Aici suntem în siguranță. Goreh mi-a vorbit despre tine. Are mare încredere în puterile tale. Trebuie să-ți urmezi cursul. Nu uita un lucru, Apă-de-Ploaie: În adâncurile acvatice nu există realitate! Este ca în ciupercile astea de aici, auzi o voce dar nu văzu pe nimeni în preajma sa. Continuă cu glas tremurat:

-  Dar am intrat în acele ciuperci! Le-am atins, am văzut oameni acolo! Am vorbit cu ei. Păreau reali!

-  Este doar o vrajă puternică a magilor negri. De azi vei putea să vezi mai departe de această vrajă odioasă.

Se liniști și preț de câteva clipe văzu prin fața ochilor evenimentele petrecute cu ceva timp în urmă. „Au ajuns și aici Ucenicul meu. Magii Negri sunt deja aici! Când mi-am dat seama de prezența lor a fost prea târziu!” „Și eu am simțit ceva, Goreh. Am simțit!” Auzi câteva blesteme lansate de nervosul Marcovsky apoi adormi… Se trezi pe corăbioara lui. Singur în mijlocul mării. Plângea.  

- Și acum de ce plângi, Ucenicul meu?

- Pentru că te-am pierdut, Înțeleptule.

- Ți-ai dorit tot timpul și tu un prieten imaginar, Ucenicule. Acum îl ai. Bucură-te cum m-am bucurat și eu de prietenul meu.

Glasul blând și cuvintele frumoase pe care le auzea fostul ucenic îl liniști și îl făcea să privească cu alți ochii noua situație.

- Acum ești un Înțelept. Nu m-am înșelat în privința ta, micuțule. Voi fi tot timpul cu tine! Vom discuta ziua și noaptea. O să te plictisești de mine, Înțeleptule!

- Nu vorbi așa, bătrâne Goreh. Știi foarte bine că de tine nu mă pot sătura niciodată. Mai am atâtea de învățat.

- Timpul e de partea ta, Înțeleptule!

Tânărul înțelept simți o platoșă care creștea în jurul trupului său. Se pipăi și se privi debusolat: 

-  Și asta ce mai este?

-  Platoșa pe care orice înțelept o capătă în timp atunci când se apropie de lucruri sacre! De la fiecare spirit primești câte ceva. În timp o să cunoști toate aceste puteri pe care le capeți.

Capitolul 2 - Țărmurile Apropiate

Capitolul 2 - Țărmurile Apropiate

Țara suspendată în arborii de fier, așa era cunoscută această țărișoară din Mările Apropiate. Popor desprins din neamul lui Krost au părăsit insulele mărețului rege de multă vreme pe spinările largi ale Acvilelor Santinelă din acea țară îndepărtată. Nota dominantă a acestor Țărmuri o dau arborii de fier! Pe timp de pace sau de război, acești copaci fantastici au ținut loc de cămin locuitorilor celor două insule grație Smaraldului care emană inteligență viețuitoarelor necuvântătore. 

Din Cronicile Înțelepților

Simfonia tăcută a valurilor din proximitatea Țărmurilor Apropiate a fost întreruptă de strigătul strident al Acvilelor Santinelă. Falnicele păsări cu pene roșii păreau că iau foc când țipau de la distanță mare. Goreh ținea în continuare cârma „Viteazului mărilor” și admira zborul în cercuri largi ale mărețelor păsări roșii deasupra ambarcațiunii. Înaintau ușor cu cele două pânze ridicate în dimineața care tocmai începea. Micuța corabie părea, de pe îndepărtatele țărmuri înalte, o pată mică albă pe o întindere nesfârșită albastră.

Acvilele Santinelă țipau în continuare ducând semnalul până pe uscat. De acolo înțeleptul Nehoiu avea să-l transmită mai departe până la Regele Rost.

Ucenicul, care până atunci dormise liniștit, făcu ochii mari:

- Acestea sunt Acvilele din Țărmurile Apropiate?

- Da. Deja ne-au anunțat prezența în apele lor. Vom face o călătorie până la Palatul regelui Rost. Fii pregătit!

În scurt timp un nor alb începu să se formeze la distanță apreciabilă față de corabia lor. Apoi acesta creștea pe măsură ce se apropia tot mai repede până ce i-a învăluit cu totul.

- E felul înțeleptului Nehoiu de a ne spune „Bun venit!” Stai liniștit, vorbi blând Goreh. O să avem ocazia să vedem de sus Țărmurile Apropiate.

Ucenicul, respira din ce în ce mai rar. Senzația aceea de înălțime care creștea-creștea îl făcea să-și țină respirația nesperat de mult. Odată încheiată urcarea aceea rapidă, se liniști și admiră în toată splendoarea răsăritului de soare cele două insule care formează Țărmurile Apropiate. Lumina roșiatică a soarelui proiectată pe o suprafață verde căpăta nuanțe fantastice în ochii celor doi. Citise despre acestea în Cronicile Înțelepților și acum își amintea câteva informații despre ele și locuitorii lor. Le vedea clar așa cum și le imaginase când lecturase acele pagini. Vedea clar insula principală, alungită de la est la vest acoperită de o mare de verdeață: coroanele arborilor de fier. Arbori uriași care cresc peste 1000 de ani și care se înalță până la nori. Urmașii lui Krost, odată plecați din țara de origine, au adus cu ei și semințele acestor arbori inteligenți care cresc repede și protector pentru locuitorii din ei. Au adus și au dezvoltat un adevărat cult pentru acești arbori. Însuși palatul lui Rost este camuflat în patru astfel de copaci apropiați. Prin mijlocul palatului se dezvoltă un exemplar rarisim din copacul legendar cu Fructe Rare. Fantasticele fructe sunt bogate în substanțe nutritive, suculente, înlocuiesc hrana clasică având și rolul de a încetini procesul de îmbătrânire al oamenilor! De sus, Ucenicul simțea aroma specială a acestor fructe închipuindu-și-le mari și roșii.

Cu cât se apropiau mai mult de suprafața insulei, arborii își desfăceau crengile mari și dese lăsând un culoar pe care cei doi alunecau ușor până în fața Palatului lui Rost.

Era imens, neînchipuit de mare. Ziceai că este cât o așezare întreagă. Așa suspendat între crengile copacilor părea o citadelă plăsmuită de imaginația celui mai îndrăzneț mag al Ținutului acestuia. Crengile copacilor se dădeau într-o parte și alta orchestrat așa încât, pe rând, fiecare parte a Palatului să poată fi admirată atât pe orizontală, cât mai ales pe verticală. Nu știai unde începe și unde se termină această clădire miraculoasă.

- Bine ai venit, bătrâne Goreh! Îl întâmpină regele Ținuturilor Apropiate.

- Bine v-am găsit, mărețe rege, vorbi solemn Înțeleptul înclinându-se în fața suveranului. Se întâlnise cu regele și în urmă cu 15-20 de ani, dar suveranul părea neschimbat. Doar ținuta imperială, verde, căci verdele este culoarea casei regale, ca și smaraldul care păzește acest ținut, doar ținuta s-a schimbat după moda timpului. Un coif mare strălucitor acoperă aproape toată fața lunguiață a regelui. Pelerina verde pal îi atingea pământul pe care pășea cu pași mari și siguri. Zâmbetul era nelipsit de pe fața rumenă și rotundă a suveranului. Primește mărețe rege acest dar din partea Regelui nostru, Fort

- Mi-a spus magul Nehoiu că ai pornit în misiunea Înțelepților din Arhipelagul Celor Trei Insule. Îți urez noroc ție și ucenicului tău!

- Mulțumim, mărețe Rost. La un semn al regelui porniră împreună pe culoarul larg al palatului spre una din sălile în care erau poftiți solii celorlalte ținuturi. Ucenicul nu se mai sătura privind admirativ decorațiile în relief de pe pereți, ferestrele romboidale, mobilierul din lemn inteligent care se comportă atât de interesant: uși care se deschid și se închid singure, scaune și canapele comode care i-au conturul celui care se așează pe ele confortându-l după bunul plac al acestuia. Și oamenii din jur deși erau maturi aveau un chip strălucitor cu o piele lipsită de riduri. „Fructele rare fac minuni pe aici. Toți par tineri” gândi copilul.

- Ai o mare responsabilitate, Ucenicule! De la tine se cer multe de acum încolo! Îi vorbi regele în timp ce se deplasau domol spre una din sălile palatului.

- De la mine? Eu sunt doar un copil! Ne bazăm cu toții pe Înțeleptul Goreh! Răspunse prompt micuțul. „Ce pot face eu la opt ani și jumătate?”

- Ești un copil dar o să crești și o să înveți multe în călătoria asta, îi spuse Nehoiu care era deja în cameră cu alți consilieri când au intrat ei.

- Vrem să distrugem blestemul care s-a abătut asupra noastră în urmă cu mult, mult timp. Pentru aceasta avem nevoie de ajutorul vostru, bunule Rost!

- Și noi suntem interesați de misiunea voastră. Încercăm să-i ținem departe pe magii răi de aceste ținuturi. Aș vrea să scăpăm cu toții de vrăjile celor din Insula Neagră. Dar până acum nimeni nu a reușit să ajungă până la ei. Toți cei care au pornit în căutarea lor au pierit! O parte din hărțile noastre vi le putem arăta, Înțeleptule. Sigur o să vă fie de ajutor. La un semn, un consilier întinse pe masă o hartă a Ținuturilor Apropiate și a celorlalte insule din apropiere: Arhipelagul Dragonilor și Țara lui Vlad. Pe hartă erau trasate și turbioanele periculoase pe care orice navigator este obligat să le evite. Ucenicul nu-și putea lua privirea de la acele vîrtejuri în formă de opt care se roteau alene pe lângă insulele alungite din jurul Ținuturilor Apropiate. Păreau atât de vii încât îl apucă amețeala privindu- le atât de intens.

-  Printre aceste insule și insulițe trebuie să fie și Insula Neagră, dragii mei, arătă regele cu un gest larg pe o mare porțiune de hartă. Nimeni nu a dat de această insulă blestemată, dar trebuie să fie pe undeva prin Ținuturile Cețurilor Dese.

- Da, pe acolo trebuie să fie, încuviință și bătrânul Goreh. În Ținuturile acelea cețoase s-au rătăcit mulți navigatori. Unii nu s-au mai întors niciodată. Și nu doar insulițele astea ascuțite și tăioase sunt de vină! Ucenicul le și vedea ca pe niște degete subțiri ieșite din Marea Galbenă. În mintea lui se petrecea ceva ciudat imediat ce-și aruncă privirea într-un loc sau altul de pe insulă. Acum vedea o mulțime de corăbii sfărâmate pe fundul acelei mări. Dacă privea mai intens acele rămășițe putea desluși destul de clar numele corăbiilor: Armura, din Ținuturile Îndepărtate sau Pescărușul Nemuritor, din Țărmurile de Gheață. Ba mai mult îi apăreau în minte numele și chipurile celor înecația acolo! Cu toate acestea nu spuse nimic. Ascultă mai departe cu mare atenție tot ce se discuta în jurul acelei hărți.

- Ai deslușit ceva, Ucenicule? Îl întrebă Înțeleptul Goreh care presimțea ceva.

- Nu. Parcă m-a luat așa o amețeală. Înțeleptul îl privi cu subînțeles și continuă:

- Harta asta ne-a fost foarte utilă. O vom ține minte și o voi aminti în Cronicile mele, mărețe Rost.

- Sperăm cu toții să-i descoperiți și să-i doborâți pe barbari!

- Noi, Înțelepții din Arhipelagul celor Trei Insule, avem îndatorirea de a porni în căutarea acestor magi și de a distruge vrăjile care ne țin subjugați de atâta și atâta timp. În sală și-au făcut apariția două tinere îmbrăcate în costume tradiționale albastre din cap până-n picioare. Purtau în mâini tăvi pe care erau așezate în farfurioare albe bucățele cubice dintr-un fruct galben roșiatic.

- Vă rog să serviți. Fructele rare!

„Uaau! Întinerim cu toții dacă le mâncăm! Eu cred că voi rămâne tot așa, dar Goreh se va simți mult mai bine, sunt sigur!” Fără să mai aștepte vreo invitație, Ucenicul apucă furculița și gustă o primă bucățică. Închise ochii și simți cum seva dulce coboară în tot trupul său. „Asta trebuie să fie. Devin mai tânar!” Privi spre Goreh care servea rar câte o bucățică de parcă aștepta să-și facă efectul.

- Este foarte gustos fructul acesta rar. L- am consumat doar în stare uscată de câteva ori, comentă Înțeleptul.

- Nu ne permitem să-l exportăm altfel. Semințele acestor arbori reprezintă cel mai mare secret al nostru. Dacă ar ajunge în mâinile magilor negri ar fi un dezastru!

- Așa este, mărite Rege...Eu nu vă cer aceste semințe, ci doar să consult Smaraldul din Ținuturile Apropiate! Puterea magilor negri ar trebui să pălească în prezența pietrelor prețioase pe care le aveți.

- Smaraldul nostru este sub protecția Magiei Supreme și a Înțelepților din Ținuturile Apropiate. Dacă acest consult este util misiunii voastre, ei bine, consultați-l! Vă las în grija bătrânului Nehoiu. Spunând acestea, regele Rost se retrase însoțit de suita sa de consilieri.

Simțindu-se eliberat de eticheta de la palat, Goreh zâmbi imediat ce ieși din nou la aer. Trase aer în piept și privi în jur. Se afla la peste 100 de metri înălțime față de suprafața accidentată a insulei. Porniră alături de vechiul său prieten și de Ucenic pe aleea care se desfășura în fața lor, printre ramurile gigantice ale arborilor de fier. Poteci nebănuite li se deschideau în față dar dispăreau discret în urma lor. Pășeau pe frunze gigantice care se aplecau în fața lor și apoi se arcuiau ducându-i sus de tot pe alte crengi suspendate. Ucenicul înțelegea din ce în ce mai bine de ce acești copaci sunt numiți „ inteligenți”. S-au oprit lângă o căsuță rotundă ca un dovleac suspendat într-unul dinte copacii aceia gigantici. Părea o căsuță oarecare, din bârne verticale de lemn grena, cu două ferestre mici și un hogeag prăpădit. Acoperișul din șindrilă uzată năpădit de mușchi și licheni părea o pălărie uzată aruncată la întâmplare. Bizar era că nu avea nicio intrare evidentă. Abia când Nehoiu s-a apropiat de ea, cu toiagul în mâna dreaptă și a rostit câteva cuvinte neînțelese, o intrare s-a ivit în partea dreaptă, lângă una din ferestre. Au intrat toți trei și în urma lor intrarea a dispărut.

Ucenicul s-a oprit lângă Înțeleptul Goreh și a așteptat tăcut lângă perete.

- Vino aici, prietene! Trebuie să spunem formula împreună...

Ucenicul privea fascinant spectacolul din fața lui. Cei doi bătrâni s-au prins de mâini și au rostit mai multe formule într-o limbă tainică. Dintr-un vas de sub masa din lemn masiv, a început să se ridice un abur alb, apoi albastru, care a umplut treptat întreaga cameră. Nu se mai distingea nimic în jur. Se făcu mai întâi o liniște nefirească. Ciripitul păsărilor din copacii din jur încetară brusc și alte sunete începeau să prindă contur. Totul venea de departe, departe...Aburul acela deveni treptat verde deschis, apoi tot mai închis până se concentră tot într-o formă mică sferică deasupra mesei. Cei doi și-au desprins mâinile și s-au așezat pe cele două scaune care apăruseră în spatele lor. Au așteptat câteva clipe...

- De ce m-ați chemat? Se auzi o voce îndepărtată care venea din toate părțile.

- Vrem să știm cum scăpăm de blestemul magilor negri, noi cei din Arhipelagul Celor Trei Insule!

- Cele Trei Insule...Este o vrajă foarte puternică pe care n-o puteți distruge cu nimic din lumea asta! Este prea puternică! 

- Și atunci ce avem de făcut?

- Găsiți Piatra Soarelui și vraja dispare. Până atunci trebuie să rezistați mai departe așa cum ați făcut-o până acum.

Ucenicul, cu gândul la primul răspuns al oracolului de smarald, întrebă cu jumătate de glas:

- Ai spus că nu putem distruge vraja cu nimic din lumea asta. Atunci înseamnă că o putem face cu ceva din lumea lor? Ucenicul nu se aștepta la niciun răspuns dar lansă întrebarea.

- Da, așa este. Din lumea lor puteți s-o distrugeți! Dar mai întâi va trebui să acumulați forță, multă forță de la pietrele prețioase de pretutindeni…Acum  plecați.

Deși n-au stat mult acolo erau toți epuizați. Ucenicul se simțea vinovat de îndrăzneala lui și dorea să plece cât mai repede de acolo. Totuși băgă de seamă că ceva s-a petrecut cu brațele sale. Le simți mai mari și chiar mai…tari!

- Oracolul nostru, cel din Piatra Soarelui, vorbea despre cheile desfacerii vrăjii. Azi cred că am descoperit o primă cheie, afirmă gânditor Înțeleptul Goreh. Îți mulțumim prietene pentru sprijinul acordat. Acum te rog să ne ajuți să ajungem mai repede pe corabia noastră.

Cei doi își luau adio de la Țărmurile Apropiate admirând peisajul acela fantastic de sub ei din interiorul unui nor alb care devenea tot mai mare și mai rapid. Apucă să vadă și câteva plantații cu flori galbene și se tot întreba ce-or fi acele flori? Ceva mai încolo, un parc de distracții pentru copii...Pe extrema sudică identifică o cetate ascunsă în spatele unei păduri cu arbori de fier. Tunuri lucitoare, trupe în curtea interioară și în spatele cetății. Undeva în depărtarea, pe Marea Albastră corabia lor, Viteazul Mărilor, îi aștepta liniștită.

- Nu plecăm până nu consemnăm totul în caietele noastre, micuțule. Ai auzit și tu. Va trebui să prindem puteri în preajma pietrelor prețioase din toate Ținuturile. Acestea ne dau forță să învingem!

- Am înțeles, maestre!

Ucenicul își scoase din tolbă Atlasul Neterminat și începu să scrie cu tocul său căteva rânduri pe ultimele file, să schițeze o serie de desene. Privi cu coada ochiului la Goreh care doar mișca tocul deasupra foilor albe din Jurnalul de bord și rândurile se așterneau cu iuțeală în urma tocului. Filă după filă, Înțeleptul așternu toată povestea din Ținuturi acolo în jurnal.

Când credeau că pot porni liniștiți la drum Goreh simți pericolul. Dragonul Drops se apropia deja cu aripile larg desfăcute. La nici 500 de metri o corabie a barbarilor se îndrepta cu viteză și cu tunurile pregătite de atac!

- Ne-au simțit prezența Înțeleptule! Acum știu că am pornit în călătorie! Vorbi Ucenicul privind prin ochean: „Bruma morții” vine cu viteză spre noi!

- Își dau seama că de data asta o să fie altfel. Nu ar fi venit atât de repede după noi dacă nu ar fi realizat că …Goreh nu apucă să-și ducă ideea până la capăt. Primul proiectil căzu aproape de „Viteazul” lor și acum trebuia să facă ceva urgent. Rosti una din formulele sale: Cej aj taj nek aku tak sak dik spak rak m! Când ceața învălui aproape complet corabia, Apă-de-Ploaie apucă să-l vadă pe Drops scoțând săgeți de foc iar țipetele și urletele barbarilor au fost ultimele sunete pe care le-a mai auzit înainte să se trezească la mare distanță de locul acela.