Una
dintre cele mai bizare insule din întreaga Islandisie este această insulă a
Dragonilor. Locuitorii acestor insule, piticii, au îmblânzit dragonii și le-au
învățat limba. Au reușit să-i atragă de partea lor și astfel să fie protejați
de alte popoare. Iscusiți șlefuitori de diamante, piticii, sunt recunoscuți și
apreciați în toate țările. Sunt protejați de Piatra Lunii pe care tot ei au
desăvârșit-o în trecutul îndepărtat. Își iubesc semenele ca nimeni alții. Toată
viața lor o dedică soțiilor, fiicelor și mamelor.
Secole
la rând renumele Pietrei Lunii a devenit cunoscut pe toată Islandisia: piatra
dorințelor împlinite. Se spune că în prezența acestei pietre dorințele se
împlinesc!
Din Cronicile Înțelepților
A
mai trecut un timp fără ca prezența lor pe mare să fie tulburată de vreo forță
străină. Ucenicul petrecea mare parte din orele dimineții studiind Cronicile
Înțelepților. Citea fără întrerupere zeci de pagini și simțea cum ceva se
transformă în interiorul său. Formulele magice, la început, i se păreau
imposibil de pronunțat darămite să le mai și învețe. Goreh îl privea distrat cu
coada ochiului și se amuza în sinea lui cum se chinuia tânărul de lângă el. Își
aminti de începuturile sale când și el se îndoia de puterea sa de memorare. Pe
atunci umbla cu Înțeleptul Senectos prin Țara lui Vlad și prin Țara lui Krost.
Își amintea și acum primele formule pe care le-a exersat când au fost atacați
de rechinii negri în apropierea Țărmurilor Îndepărtate sau de lupta lui
Senectos cu Uriașii de Gheață când a rămas și el singur…Dar a scăpat el și de
atunci Înțeleptul său i-a devenit cel mai bun prieten chiar dacă nu mai are un
chip și un trup ca înainte. Ușor, ușor, formulele erau pronunțate mai lesnicios
și jucându-se cu acestea, Ucenicul scotea din apa mării vreo 10 pești, chema și
discuta cu albatroșii gri, sufla un vânt puternic în pânze și chiar îl ameți pe
Înțelept, fără ca acesta să-și dea seama de cauză. Când se plictisea de
exercițiile cu formulele salvatoare, Ucenicul citea cărțile de căpătâi pe care
orice ucenic trebuie să le cunoască. Ajunsese să le citească, așa cum o făcea adesea
și bătrânul Goreh, de la distanță, fără să le atingă, căci aceste cărți nu pot
fi scoase din biblioteca Înțeleptului!
Timpul se scurgea
liniștit și cărțile studiate de Ucenic creșteau ca număr. La rândul său,
Înțeleptul petrecea ore în șir meditând și „discutând” cu prietenul său
imaginar, Senectos. Copilul îl vedea liniștit cu ochii închiși, gesticulând de
parcă ar da explicații unei persoane nevăzute, apoi stând nemișcat de parcă ar
asculta cu mare atenție un mesaj sau ceva asemănător. Nu-l deranja pentru că
știa că discută cu prietenul imaginar și că o face spre binele lor.
- Despre Insula Dragonilor n-am găsit
mare lucru aici, Înțeleptule.
- Nu
prea ne-au dus corăbiile sau dragonii pe aceste meleaguri. Ai văzut și tu, sunt
destul de reci acești pitici. În trecut, când aveam agat, ametist și onix
veneau ei la noi călare pe dragonii lor...
- Măcar
sunt prietenoși, asta am citit pe aici.
- Dragonii
da, sunt. Omuleții mai puțin. Ai să-i vezi în curând. Apropo, cât mai ai de
studiat din Cronici?
- Am
terminat secolul V.
- Este
bine. Atunci vom mări viteza și vom ajunge dimineață în preajma arhipelagului
lor. Și ei ne vor lua pe sus!
Dimineața
următoare erau deja în aer. Dragonii îi luaseră pe sus, cu tot cu corăbioara
lor! De la înălțimea zborului dragonilor, Ucenicul admiră Castelul Dragonilor
și casele suspendate în aer. Citise despre aceste case aeriene, dar nu și le
putea imagina atât de caraghioase. „Niște ciuperci uriașe care plutesc. N-am
mai văzut așa ceva. Îmi este dor de casele noastre de pe Westmaria construite
pe pământ. Nu văd pe nimeni pe aici.”
- Oare
unde sunt piticii?
- Chiar
în jurul nostru, răspunse Înțeleptul arătând cu toiagul spre ciupercile care se
tot strângeau în jurul lor. O să apară imediat căpetenia lor!
Pe
nesimțite cei doi au aterizat lin pe solul drept și negru al insulei. De jur
împrejur s-au ivit câteva zeci de ciuperci care i-au însoțit de-a lungul
„zborului”. Dintr-o astfel de ciupercă, roșie și ceva mai strălucitoare, și-a
făcut apariția un pitic. Nu-i ajungea Ucenicului nici măcar până la umăr. Părea
un copil bătrân, cu o uniformă neagră lucitoare.
- Marcovsky
este numele meu! Vorbi tare și răspicat piticul. Vreau să mă asigur de bunele
voastre intenții înainte de a începe o discuție oficială!
- Sunt
Înțeleptul din Cele Trei Insule iar acesta este Ucenicul meu! Am venit cu
gânduri bune pe Insula Dragonilor. Numele meu este Goreh iar pe ucenic îl
cheamă Apă-de-Ploaie. Marcovsky îi privi pătrunzător preț de câteva clipe apoi
continuă pe un ton ceva mai pașnic.
- Va
trebui să mă urmați. Pe aici, vă rog. Spunând acestea le indică o ciupercă
galbenă care plutea la două palme deasupra solului. Intrară fără să mai spună
un cuvânt. Se așteptau la o cameră circulară de câțiva metri. Odată ușa închisă
în spatele lor, o nouă lume se înfățișă în față.
- Aici
trăiește familia mea. Tot ce vedeți în jurul vostru este al meu. Tot! Și
pământurile acestea cultivate, și casele acelea mici, și pădurile acelea
îndepărtate, și zmeiele alea viu colorate pe care copii noștri încearcă să le
înalțe. Chiar și râul de colo care curge în apropierea caselor, da acela cu
malurile joase, este tot al meu. Aceasta este lumea mea și a familiei mele!
- Dar
e fantastic! Cine-ar fi crezut una ca asta? se minună Ucenicul.
- Suntem
primii care ajungem aici, domnule Marcovsky. Suntem fascinați de ceea ce aveți
dumneavoastră aici. Noi știam doar de căsuțe acele plutitoare care ...
- Acelea
sunt doar de fațadă! îl întrerupse brusc piticul pe Goreh. Aceasta este lumea
noastră. Iar acum voi sunteți ...cum să vă zic? Oaspeții mei? Este prea mult
spus. Pe fața piticului își făcu apariția un rânjet discret iar privirea aceea
pătrunzătoare deveni deodată tăioasă. Vreau să știu exact ce căutați aici.
Bătrânul Goreh îi
povesti piticului istoria sa și a poporului său dar Marcovsky nu părea deloc
impresionat. În lumea celor din Ținutul Dragonilor spațiul era singurul care
conta. Acum că el, piticul milităros, a dat de acești nefericiți nu poate fi
decât un prilej de expansiune pentru lumea lui! Calculă în gând rapid cum ar
trebui să procedeze apoi vorbi grav:
- Din
lumea mea n-aveți cum să scăpați, așa cu una cu două! Va trebui să plătiți dacă
vreți să mergeți mai departe!
Abia acum își aminti
Înțeleptul de sfaturile prietenului imaginar. „Sub nicio formă să nu intri în
casele piticilor. Lumea lor este necunoscută. Nimeni nu i-a dat de cap!
Ferește-te de pitici!” îl avertizase în una din zile Senectos. Ucenicul nu știa
ce să mai creadă. Pe de-o parte lumea aceasta fantastică, pe de altă parte o
altă lume de fațadă „afară”, iar el și Înțeleptul prinși într-o cursă a
piticului cel rău. Acum i se păreau toate hidoase ca într-un vis ce devine
coșmar. Chiar avu senzația că totul este fals în jurul lui. „O fi și asta o
vrajă de-a magilor negri care au aflat de călătoria noastră! Cum e posibil așa
ceva?” Pe fața bătrânului Goreh citi o mare deznădejde. Încercase să cheme
ajutoare dar se pare că nici gândurile lui puternice nu au putut trece de
limitele acestei lumi ciudate.
Din
îndepărtatele ținuturi ale lumii lui Marcovsky se iveau pe cer puncte jucăușe
și sunete care deveneau tot mai clare. Veneau grupuri de copii gălăgioși
cocoțați pe spinările solzoase ale dragonilor blânzi. Ceva mai în urmă soseau
alți dragoni încălecați de femei pitice gătite în rochii multicolore.
Gălăgioase și neastâmpărate, alături de flamurile prinse de coada dragonilor,
creau un tablou viu pe cerul senin al acelui ținut. Când au observat că
Marcovsky este cu cineva s-au oprit preț de câteva momente din vociferări, apoi
au început iar.
- Aceștia de unde au
sosit, Marco? Întrebă una din doamnele care tocmai cobora de pe un dragon
înzorzonat cu panglici mov.
- Ehei, sunt din
Arhipelagul Celor Trei Insule! Și caută să distrugă vraja magilor negri. Se
pare că aceștia i-au subjugat cu una din vrăjile lor periculoase...Prea multe
nu știu nici eu.
- Important este că ai
dat tu primul de ei, dragule!
- Da, Netty. Ceva tot
vom obține de la ei. Sau cel puțin de la unul din ei, nu crezi?
- Cu siguranță, Marco.
Noi mergem să mâncăm ceva că nu mai putem...
- Vă ajung din urmă,
doamnelor! le strigă dând energic din mâini sale mici.
De pe un alt dragon
sări iute o fetiță învăluită într-o pelerină bleu. Privea mirată la cei doi
musafiri. Se apropie de Ucenic și îl privi drept în ochi.
- Cum te cheamă? vru ea
să știe.
- Nelly, am treabă cu
oaspeții mei. Vrei să mă lași...
- Tată, vreau să am și
eu un prieten. Atâta tot. N-ai decât să discuți cu cel bătrân. Eu vreau să-mi
fac un prieten și atâta tot. Cel puțin așa mi-ai promis după ce m-am despărțit
de Vass, nu?
-Era altceva...
- Nu era nimic, tată.
Tu ți-ai imaginat că este ceva între noi, atâta tot. Iar acum vreau să discut
și eu cu cineva, atâta tot! Te rog, lasă-mă să discut cu el.
- Bine, draga mea.
Discutați.
Luat de mână, Ucenicul
porni spre copacul pe care Netty îl indica cu capul ei mic și blond.
-Știi, de mult doream să discut și
cu altcineva decât cu băieții ăștia de aici. Nici unul nu este serios în
relațiile cu domnișoarele pitice! Toți se gândesc la spații. Nu știu ce vor să
facă cu atâta spațiu! Uneori chiar mă întreb cât se pot întinde cu spațiul
ăsta?
Pitica se așeză pe
iarba moale de lângă copac iar Ucenicul o imită. Îl căută din priviri pe Goreh.
Se îndepărta de ei împreună cu Marcovsky spre o pădurice deasă.
- Spune-mi cum te
cheamă și de unde vii?
- Apă-de-Ploaie este
numele meu.
- Ce-i cu numele ăstă?
N-am auzit să mai aibă cineva un asemenea nume. Apă-de-Ploaie! Râse vesel atât
de tare încât Marcovsky se întoarse spre ei cu o mână ridicată.
- Doar râdeam, atâta
tot, vorbi încet cu fața spre tatăl său.
- Când m-a născut mama
mea ploua cu găleata. De atunci ploia este prietena mea.
- Și de unde vii?
Întrebă amuzată Nelly.
- Din Cele Trei Insule,
un arhipelag în emisfera sudică, în partea de sud-est a planetei.
- Am auzit ceva de Cele
Trei Insule. Nu cumva de acolo provin globurile de foc?
- Ba da!
- Vezi! Am știut eu
ceva. Spune-mi cum se îmbracă acolo fetele, domnișoarele, doamnele?
- Păi cum să se
îmbrace...
- Adică poartă ceva așa
mai special, cum am eu de exemplu?
- Chiar așa de
...elegante... n-am văzut niciodată pe nimeni, să știi.
- Câți ani ai,
Apă-de-Ploaie?
- Hm, când am plecat
din Westmaria, aveam aproape 9 ani. Nici nu mai știu de când suntem plecați.
- Ha, ha, ha! Habar
n-ai că ai petrecut 5 ani pe drumuri. Da, acum ai 14 ani! Și cine știe câți o
să mai ai când ai să pleci de aici! Ha, ha, ha! Uită-te în oglinda asta,
Apă-de-Ploaie! Nu se mai privise de mult într-o oglindă. Se știa cu chipul
acela de copil de 8 ani și jumătate. Acum când privea la oglinjoara fetei își
dădu seama că au trecut ceva ani de la plecarea lor. Cu siguranță avea 14 ani.
„Și doar mi-a spus Înțeleptul că timpul se va scurge altfel pentru noi! De ce
mă mir?” medită el. Lângă ei ateriză lin un dragon care aștepta parcă ordine de
la Netty. Plin de eșarfe roz și marsala, dragonul părea o jucărie nevinovată
dar la scară uriașă. Avea privirea blândă deși gura lungă scotea niște firicele
de fum negru printre colții albi care ieșeau la lumină.
- Na hord nimuris. Su na homm! Dragonul porni iute spre casele din
spatele copacului. I-am spus că mă descurc. S-a dus.
- Voi cu ce vă ocupați
aici. Nu prea văd oameni...
- Bărbații muncesc.
Cred că știi că sunt cei mai buni șlefuitori de diamante! Doar noi,
domnișoarele și doamnele, suntem răsfățate de bărbații, tații sau soții noștri.
- Înțeleg...am auzit de
măiestria piticilor în șlefuirea pietrelor prețioase, sigur că am auzit. Mă
întrebam cum de aveți această lume...Nici acum nu înțeleg cum este posibil așa
ceva. Din exterior totul pare atât de natural și totuși este ceva nemaipomenit,
zău! Cum reușiți să creați această lume în ...ciupercuțele astea?
- Sinceră să fiu nici
eu nu înțeleg pe de-a-ntregul tot ce se întâmplă. Dar ce contează că magii
aceia i-au învățat pe bărbații noștri cum se construiesc aceste lumi din moment
ce avem cam de toate aici? Nici nu cred că mai interesează pe cineva!
- Vrei să spui că niște
magi v-au creat această lume?
- Da, în urmă cu mult timp.
Atunci au venit la noi magii aceia în pelerine negre. Căutau diamante șlefuite
de piticii noștri. Știau și ei de talentul nostru.
- Și ce s-a mai
întâmplat?
- Ne-au propus un târg:
noi să le dăm Piatra Lunii, iar ei să ne făurească această lume. Prea multe
nici eu nu știu, dar ce contează? Spune-mi mai bine ...
Ucenicul n-o mai auzea.
În mintea lui se făceau acum o mulțime de corelații. Începea să pună informațiile
acestea cap la cap pentru a înțelege mai bine ce s-a întâmplat. „Deci magii
negri au ajuns aici acum mulți ani. Au creat o vrajă prin care piticii pot trăi
în altă lume, paralelă cu cea reală, de „afară”. În contul acestei vrăji au
primit Piatra Lunii iar forța lor a crescut. Ah, ce proști am fost! Unde ești
Înțeleptule?”
„Fugi repede din
preajma lui Marcovsky! Fugi spre capătul râului acela molcom!” auzi el îndemnul
Înțeleptului.
„Dar unde ești,
Înțeleptule? Unde ești că nu te văd?”
„Aruncă-te în apa
râului și înoată spre ostrovul acela împădurit. Hai Înțeleptul meu!”
Ucenicul nu mai
îndrăzni să mai spună niciun cuvânt. Respectă întocmai indicațiile bătrânului
și nu se mai opri decât pe ostrovul cela umbros. Respiră greoi și privi pe
malul celălalt. Piticii se agitau iar în jurul lor, se adunau tot mai mulți
dragoni cu creste roșii. Cred că-s nervoși cu toții acum.
„În adâncul păduricii
vei găsi un arbore scorburos. Intră în scorbura aceea rece și ai scăpat,
Înțeleptul meu.” Din glasul lui Goreh simțea că pericolul nu trecuse încă. Cel
puțin pentru el. Ucenicul se rugă în gând să nu se fi întâmplat vreo tragedie
cu Înțeleptul Goreh. Când în sfârșit se apropia de acel trunchi de copac uriaș
văzu deasupra sa trei dragoni furioși cu ochii scoși din orbite și solzii
sculați pe spinări. Roiau deasupra sa pregătindu-se de atacul final. În
ghearele unuia dintre ei se zbătea Goreh. Avea pielea sfârtecată de tăișul
ghearelor zburătoarelor. Urme de sânge se găseau pe spatele și pe picioarele
bătrânului. Zburau în cercuri mari deasupra ostrovului așteptându-l pe
militărosul pitic. I se auzea glasul strident:
-Așteptați-mă
nătărăilor! Acum ajung la voi!
„Intră mai repede în
scorbură, Ucenicule!”
Sări cu capul înainte
în momentul în care o plasă se îndrepta asupra-i. O simți pe picioare chiar
când se izbi cu putere de peretele rece al scorburii. Văzu și o mulțime de
săgeți care se blocau într-un zid invizibil chiar în fața sa. Scorbura aceia
parcă îl îmbrățisă. Ucenicul se simți contopit cu trupul copacului. „Nu poate
fi decât spiritul acestui ținut!”
- Da,
Ucenicule, drept grăiești. Eu sunt Spiritul Pietrei Lunii! Aici suntem în
siguranță. Goreh mi-a vorbit despre tine. Are mare încredere în puterile tale.
Trebuie să-ți urmezi cursul. Nu uita un lucru, Apă-de-Ploaie: În adâncurile
acvatice nu există realitate! Este ca în ciupercile astea de aici, auzi o voce
dar nu văzu pe nimeni în preajma sa. Continuă cu glas tremurat:
- Dar
am intrat în acele ciuperci! Le-am atins, am văzut oameni acolo! Am vorbit cu
ei. Păreau reali!
- Este
doar o vrajă puternică a magilor negri. De azi vei putea să vezi mai departe de
această vrajă odioasă.
Se liniști și preț de
câteva clipe văzu prin fața ochilor evenimentele petrecute cu ceva timp în
urmă. „Au ajuns și aici Ucenicul meu. Magii Negri sunt deja aici! Când mi-am
dat seama de prezența lor a fost prea târziu!” „Și eu am simțit ceva, Goreh. Am
simțit!” Auzi câteva blesteme lansate de nervosul Marcovsky apoi adormi… Se
trezi pe corăbioara lui. Singur în mijlocul mării. Plângea.
- Și acum de ce plângi,
Ucenicul meu?
- Pentru că te-am
pierdut, Înțeleptule.
- Ți-ai dorit tot
timpul și tu un prieten imaginar, Ucenicule. Acum îl ai. Bucură-te cum m-am
bucurat și eu de prietenul meu.
Glasul blând și
cuvintele frumoase pe care le auzea fostul ucenic îl liniști și îl făcea să
privească cu alți ochii noua situație.
- Acum ești un
Înțelept. Nu m-am înșelat în privința ta, micuțule. Voi fi tot timpul cu tine!
Vom discuta ziua și noaptea. O să te plictisești de mine, Înțeleptule!
- Nu vorbi așa, bătrâne
Goreh. Știi foarte bine că de tine nu mă pot sătura niciodată. Mai am atâtea de
învățat.
- Timpul e de partea
ta, Înțeleptule!
Tânărul înțelept simți
o platoșă care creștea în jurul trupului său. Se pipăi și se privi
debusolat:
- Și
asta ce mai este?
-
Platoșa pe care orice
înțelept o capătă în timp atunci când se apropie de lucruri sacre! De la
fiecare spirit primești câte ceva. În timp o să cunoști toate aceste puteri pe
care le capeți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu